Informații despre obiectivul turistic
Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”
Acces / Localizare: Comuna Rafaila. Mănăstirea Rafaila este situată pe cea mai înaltă culme a satului cu același nume, la aproximativ 15 km de orașul Negrești, fiind unul dintre cele mai vechi așezăminte monahale din Eparhia Hușilor. Este situată pe şoseaua Vaslui-Negreşti-Roman, ramificaţie stânga din Siliştea, la Plopoasa-Rafaila. Din centrul satului Rafaila se merge pe lângă căminul cultural, spre vest, circa 700 m, aşezământul fiind construit aproape de ieşirea din sat.
Nr. telefon: 0744294654
Harta:
Istoric / Particularități:
Vorbind despre întemeierea Mănăstirii Rafaila, cu vădită emoție și bucurie sinceră, viețuitorii sfântului lăcaș amintesc de o străveche legendă, care are în centrul ei figura voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt. După lupta de la Podul Înalt (1475), trecând cu oștile sale prin lunca Băltenilor, domnitorul moldovean întâlnește doi copii, Radu și Irina, singurii supraviețuitori ai unei familii decimate în timpul confruntării cu ostașii turci. Mișcat până la lacrimi de situația dramatică a celor doi copii, care cereau răzbunare pentru părinții lor, Ștefan cel Mare dăruiește fiecăruia câte o bucată de pământ, drept mângâiere pentru suferința lor, dar și în semn de recunoștință pentru ajutorul dat de Dumnezeu în strălucita victorie asupra armatei otomane. Astfel, Irina primește moșia pe care astăzi se află localitățile Oșești, Cosmești, Chetrești și Delești, iar lui Radu îi revin pământurile de pe teritoriul actual al satelor Buda și Rafaila. Peste ani, băiatul va ajunge un oștean de nădejde în oastea lui Ștefan, sub numele de Radu Arcașu, dar, în cele din urmă, va renunța la cele lumești, devenind călugărul Rafail de la Mănăstirea Neamțului. Spre sfârșitul vieții, amintindu-și de locurile natale, se va retrage pe Valea Stemnicului, la moșia dată de marele voievod, unde, fascinat de liniștea și de frumusețea locurilor, va întemeia un schit, înălțând o biserică din lemn și adunând în jurul său mai mulți iubitori de nevoință pustnicească.
Prima atestare documentară este cea din 4 decembrie 1599, când Porcea aprod vinde lui Ursu Pătrășcan și soției sale Nastasia a treia parte din satul Todirești, cu loc de mori în Bârlad și Șacovăț, „cu o poiană de la mănăstirea zisă Rafail”.
Până la începutul secolului al XIX-lea, întâlnim nenumărate mărturii istorice care dovedesc existența Mănăstirii Rafaila, prezența acesteia fiind menționată în diferite acte de vânzare-cumpărare ale unor moșii sau în litigii legate de proprietatea ei. Din nefericire, nu se cunosc mai multe aspecte legate de viața duhovnicească a obștii acestui așezământ, numele, numărul monahilor sau informații despre activitățile lor cotidiene.
Un amănunt important pentru istoricul Mănăstirii Rafaila îl reprezintă faptul că, în urma cercetării documentelor existente, istoricul hușean Costin Clit demonstrează, prin argumente indubitabile, strămutarea mănăstirii de la vatra sa originară de pe valea Stremnicului, situată în apropierea localității Oșești de astăzi, pe actualul amplasament, aflat pe cea mai înaltă culme a zonei, la adăpostul codrilor seculari, în perioada 1637-1660. Nu se cunosc motivele acestei strămutări, însă putem intui apariția unor probleme grave apărute la infrastructura lăcașului de cult sau din dorința monahilor de a fi mai retrași de lume. Tot din această perioadă, dintr-un document emis la 30 august 1660, reiese că mănăstirea era ocrotită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sărbătorind hramul la unul din praznicele împărătești închinate Maicii Domnului.
La 1 mai 1837, în timpul nacealnicului Iorest, Schitul Rafaila este închinat de către Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, Seminarului de la Mănăstirea Socola, urmând ca veniturile de pe proprietățile așezământului monahal să fie destinate întreținerii școlii teologice ieșene.
De asemenea, în 1859, documentele vremii atestă faptul că, în câteva chilii ale Mănăstirii Rafaila, ia ființă o școală sătească pentru copiii din împrejurimi, care va funcționa până în 1915, loc în care își vor desfășura activitatea didactică preotul Ștefan Mihăilescu și învățătorul Ilie Popescu. În 1877, școala aflată în inventarul mănăstirii, primește din partea autorităților centrale 30-40 prăjini de pământ din proprietatea lăcașului monahal care avea ca superior pe Gherasim Popescu, cu scopul de a servi pentru „recriațiunea elevilor și mici plantațiuni”.
După Legea secularizării averilor bisericești, emisă în 13/25 decembrie 1863 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, deși Mănăstirea Rafaila făcea parte din rândul așezămintelor monahale bugetate de stat în Eparhia Hușilor, va traversa o perioadă de regres și instabilitate duhovnicească, din cauza lipsei personalului monahal tânăr și a situației economice precare. Această stare era una generală la nivelul întregii țări. Mănăstirile, prin deposedarea de pământuri şi alte proprietăți, dar mai ales prin limitarea accesului tinerilor spre a îmbrățișa viața monahală, își diminuează capacitatea de întreținere și supraviețuire.
În perioada interbelică, așezământul monahal de la Rafaila va trece printr-o perioadă de reorganizare, la care vor contribui în mod considerabil și Episcopii Iacov Antonovici și Nifon Criveanu. După 1930, an în care o parte din obște va fi transferată la Mănăstirea Dobrovăț, de curând reînființată, se încearcă formarea unei obști închegate și repararea tuturor imobilelor din cadrul ansamblului monahal, în special a bisericii principale, aflată în stare de degradare.
În plan cultural, s-a remarcat protosinghelul Theofil S. Niculescu, starețul mănăstirii între 1938 și 1939, înmormântat la Mănăstirea Viforâta, care a lăsat în manuscris lucrarea „Sfintele Monastiri și Schituri din România Ctitorite de vlădici, călugări și preoți, boieri, negustori și săteni”, tipărită în 2002.
Începând cu anul 1940, până la momentul desființării Eparhiei Hușilor (5 februarie 1949), în ciuda războiului și a necazurilor provocate de acesta, așezământul va cunoaște un moment de liniște și stabilitate duhovnicească. În tot acest timp, la conducerea mănăstirii, se va afla protosinghelul Modest Vintilescu, bun gospodar și chivernisitor al celor sfinte.
Mănăstirea Rafaila va cunoaște drama răstignirii monahismului românesc din perioada comunistă. Astfel, în urma nefericitului Decret 410 din 1959, mănăstirea a fost închisă, călugării luând drumul pribegiei, iar imobilele primind destinații umilitoare, străine de menirea pentru care au fost zidite.
După evenimentele din 1989, locuitorii satului Rafaila vor înainta o petiție către Episcopia Romanului și Hușilor, cerând redeschiderea mănăstirii. Gestul lor va fi pe deplin asumat de protosinghelul Ghenadie Șerban, exarhul mănăstirilor, care propune, la 11 decembrie 1993, Episcopului Eftimie Luca reînființarea Mănăstirii Rafaila, cu obște de călugări.
În cadrul ansamblului monahal, se află biserica principală, zidită la 1834 de ieroschimonahul Iorest, nacealnicul mănăstirii, sprijinit de numeroși monahi și oameni evlavioṣi, și sfințită, după indicația pisaniei de deasupra ușii de la intrarea în biserică, cu blagoslovenia Mitropolitului Veniamin Costachi. Biserica din lemn este transportată la 1836 în satul Rafaila, lipsit de un lăcaș de cult, și primește hramul „Sfinții Voievozi”.